luni, 17 septembrie 2018

Let's do it, Romania!


    Leșuri de câini în saci de plastic, moloz, ambalaje din rebuturile unei fabrici, sticle cu urină, rahați, mult plastic, scutece pline și multe altele. Cam așa arăta decorul pe l-am văzut pe 15 septembrie, pe centura de la Măgurele.  Ceea ce trebuia să fie o alveolă unde să se odihnească șoferii s-a transformat într-un munte de gunoaie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici ar fi fost o treabă însă gunoaiele s-au întins și dincolo, în pădure.   Și nu pentru că le-ar fi luat vântul, nu s-au dus acolo singure, ci au fost aduse, cu bună știință, de concetățenii noștri.
     Nu am văzut căprioare și veverițe care să ne facă cu ochiul, eram doar noi, familii întregi, copii, colegi, prieteni, uimiți si copleșiți, totodată, de oglinda inconștienței umane care, din păcate, rezistă cel puțin la fel de mult ca PET-urile aruncate în natură.
    Am fi avut nevoie de mai mulți oameni, însă ne-am descurcat cum am putut. Înainte să ajungem la fața locului aveam impresia că avem prea mulți saci. După nici jumătate de oră îi terminasem pe toți. Colegii s-au mobilizat și-au mai cumpărat. Au fost momente de victorie când credeam ca am terminat însă tot mai veneau prieteni care descopereau alte maldăre. Simțeam că nu se mai termină. Ne tremurau picioarele de câte ori era ne-am aplecat și brațele în lupta cu trasul sacilor și a gunoaielor. Mai erau și căldura, țânțarii, urzicile și crengile spinoase ale murilor însă nu puteam abandona. Nu aveai cum să vezi un PET și să nu faci tot posibilul să-l iei. Nu conta că lângă el cineva și-a făcut nevoile. Îți mai venea să vomiți, mai ieșeai la margine, luai o gură de aer și te întorceai la locul cu pricina. Nu poți, nu te lasă inima. În momentele alea gândești că nimeni altcineva n-o să facă treaba asta. Ba din contră, gunoaiele atrag alte gunoaie, pentru că așa gândesc unii oameni, se creează un precedent.
    L-a un moment dat am descoperit, în pădure, nu chiar departe de stradă, însă suficient de bine mascată de tufișuri și copaci, o groapă plină cu resturi de ambalaje, care cu siguranță, proveneau de la o fabrică. Benzi de plastic de 3-5 metri, inscripționate Bake Rolls și alte mărci, când trăgeam de un capăt se răscolea toată groapa, aveam impresia că nu se mai termină. Stive întregi de rebuturi. Cineva a chemat un inspector pentru protecția mediului însă nu a avut niciun efect. Doar ne-a pus față-n față cu neputința unei instituții care nu poate lucra de una singură fără colaborarea celorlalte instituții cât și a noastă, ca cetățeni.
    Erau și grămezi bune de deșeuri din construcție. Acelea ne-au cam depășit. Am încercat să le centralizăm cumva, însă erau mult prea grele. Întrebarea este dacă verifică cineva companiile care transportă materialele de construcție.  Îți dau chitanță atunci când îți renovezi apartamentul și apelezi la o astfel de firmă? Ca să nu mai spun, ce simplu e să chemi pe cineva cu căruța, îi dai ceva acolo ceva și ai scăpat. Însă unde ajung mizeriile noastre?  Ce bine ar fi să ne întrebăm mereu și să nu mai închidem ochii!  
    Experiența a fost una marcantă însă de mare ajutor. Nu ne așteptăm ca oamenii să se schimbe peste noapte, însă e un pas, un semnal de alarmă și mai ales o dovadă că oamenii se pot uni pentru a face bine. 
    Mulțumim Let's do it, Romania! Știm că nu a fost ușor, mai ales că multe din planuri au fost deviate de pesta porcină. Organizarea a fost la înălțime. Este extraordinar când ți se dă șansa de a ajuta.





duminică, 26 noiembrie 2017

Găsește-ți propoziția!

    Se întâmplă ceva grav. Nu merge treaba cum te așteptai. Te enervezi. Acuzi în stânga și-n dreapta. Cauți vinovați. Rar se întâmplă să fii tu cauza. Poate, pe bună dreptate nu ești tu însă acel lucru s-a întâmplat, fierbi în continuare și nici nu ai putea să te prefaci că totul este în regulă. Cu toate astea ceva poți să faci. 
    În primul rând întreabă-te dacă ceea ce s-a întâmplat este chiar atât de grav încât să merite să-ți zdruncini ființa atât de mult? Dacă mai implici și pe alții, chiar merită să-i lovești doar ca să te răcorești? Când faci asta chiar te liniștește sau îți accentuază situația? Încotro? Starea de fapt nu se schimbă ea stă tot acolo, impasibilă în timp ce starea ta se deteriorează. 
    Hai să încercăm un exemplu. Copilul tău pătează un perete cu cerneală. Tu explodezi, îi faci capul mare, te gândești la cât de important este pentru tine ca pereții să fie implecabili și, la naiba, orice ai face, mereu se întâmplă ceva. Acum, ce faci? Nu faci nimic. Doar te enervezi și-ți spui în capul tău zeci de propoziții în care să accentuezi cât de grav este ceea ce s-a întâmplat. Gândești cât de neglijent este copilul, că nici măcar nu-i pasă. Numai pe tine te doare. De ce ți se întâmplă numai ție?
    Și revin, chiar asta este o dramă? Este atât de important peretele ăla pentru tine? E doar un perete. E normal să-ți peste, însă, în definitiv este doar ceva material. Se repară.  Dacă i-ar fi sărit copilului cerneala și în ochi, probabil nici n-ai mai fi observat petele de pe perete, sau n-ai mai fi dat atâta importanță. Asta dacă nu ești atât de materialist încât să-ți peste ma mult de tencuială decât de sănătatea copilului.
    Unde este drama de fapt? Nu este chiar așa de greu. Ea vine din autovictimizare și plăcerea autovictimizării. Da. Există și o astfel de plăcere maladivă, însă dacă nu ar fi așa ceva te-ai gândi cum  să faci să suferi mai puțin. Crezi că te depășește situația? Dar dacă peretele acela s-ar fi surpat într-un cutremur peste copilul tău? Dacă drama ta este dramă atunci asta ce mai este? Ceea ce ți se întâmplă este simplu: doar o situație.

     Dacă vrei să-ți fie mai ușor fă un exercițiu foarte simplu: 
    Îndepărtează din capul tău toate cuvintele, propozițiile care fac referire la emoțiile tale și descrie toată situația într-o porpoziție cât mai simplă. Pune-te deasupra situației, ca și cum nu ți s-ar fi întâmplat ție ci unei persoane pe care nu o cunoști. Fă doar niște constatări. ”Mihai a pătat peretele cu cerneală.” ”Nu găsesc cheile.” ”Cutărescu nu a vrut să ia bani de la mine.” ”X nu mă mai sună.”  ”Am răcit.” 
    Una este să spui ”am răcit” și alta este să începi cu ”aoleu, ce mă doare capu, la naiba iar am luat o viroză, mereu mi se întâmplă asta, nu mai pot...” etc. 
    Încearcă să descoperi penibilul situației. Cât de absurd poți să fii făcât caz pentru un lucru mărunt. Și dacă nu te-ai convins, atunci când ți se pare că suferi și ți-e greu, gândește-te că exagerând, e un alt mod de a cădea în ipocrizie. E ok. Toti mai facem dintr-astea  însă come on! Ai răcit, nu e prima oară, ți-e greu, e normal însă tocmai pentru că nu e prima oară, nu e aiurea să te plângi ca un debutant? E prima oară când nu găsești un lucru, când piezi ceva? Se mai plânge omu' dar se mai și călește. Că de-aia este viața asta plină de repetiții.
   Cu ceva exercițiu poți să fii atent la ceea ce simți în momentele acelea nedorite. Și dacă treci prin rațiune ceea ce s-a înâmplat, detașat de emoții, soluțiile vin mult mai ușor. 
    Formulează porpoziția aia simplă și argumentează-ți singur, fără să mai acuzi sau să scuzi pe nimeni. Pune o oglindă în fața ta și vezi dacă îți mai place de tine. Încearcă și o să-ți placă de tine atunci când o să fii stăpân peste emoțiile tale, când vei ști să faci reglajul acela matur, înțelept.



Ziua 20

Butterfly effect!