sursa: vatraoficial.wordpress.com
Heteroclită ca focalizare, poezia pe care o
scrie Cristina Cîrnicianu în Faţa tandră a infernului (Grinta, 2014) dezvoltă o galerie variată de
atitudini şi preocupări, pe care le etalează într-un evantai discursiv generos.
Redusă la esenţial, gesticulaţia poemelor traduce sondarea febrilă a
proximităţilor ca modalitate de cunoaştere de sine. E aici o poezie
introspectivă, de cameră, construită uneori pe alternanţa difuză a jocului de
lumini și umbre, a cărei notă fundamentală o dă un soi de crispare dramatică în
faţa mecanicii existenţiale.
În câteva locuri, tensiunea unei astfel de
fizionomii încrâncenate se citeşte în felul în care poeta operează disecţia
nervurilor fine ale angoasei; evidentă mai ales în prima secţiune, „Morţii
mei”, toată această autoscopie ia forma unui exerciţiu compoziţional în care
reportajul clinic şi consemnarea modulaţiilor bolii alternează cu o serie de
conversaţii închipuite, de coloratură funebră; articulate pe o tonalitate
lirică localizată la intersecţia dintre halucinarea maladivă şi fantazarea cu
bătaie metafizică, poemele „respiră” într-o ambianţă încordată, de surescitare
cerebrală în fază avansată. Nuanţarea detaliilor şi subtilitatea sugestiei
aproape că ţin de caz patologic: „se lasă liniştea/ o pisică obeză peste
pieptul meu/ închid numai puţin ochii/ printr-o trapă în tavan cineva aruncă
din când în când/ saci cu buline roşii de hârtie glasată/ le văd printre gene
cum cad lent/ brăzdate de raze firave de lumină/ apoi se topesc în aerul
îmbibat cu spirt/ timpul trece meticulos/ cu precizia picăturii de ser în
vârful unui ac”, nimic de pierdut
(2). De o tonalitate uşor diferită vor fi versurile de orientare biografică,
în care deşi miza rămâne tot una gravă, emisia lirică e ceva mai relaxată,
eliberată puţin de solemnitatea obsesiilor anterioare. Transpuse într-o cadenţă
care preferă rostirea mai degajată, ancorată mai mult în concret, unei exhibări
excedentare, textele merg acum pe linia unui lirism cu ecouri expresioniste:
„ce griji aveam noi/ cei care dădeam singurătatea pe uşă afară/ aruncam cu
pietrele în ea/ ne credeam eroi…/ când ne-a venit rândul/ ne-am împrăştiat în
lume diformi ca puii de lup/ auzeam cum ne cresc oasele/ ligamentele pocneau ca
mugurii de primăvară/ şi ce ne mai strângeau pantofii/ ş ce ne mai intra frigul
pe sub mânecile prea scurte/ […] abia după ce ni s-au copt bine oasele feţei/
şi pieile începeau deja să ne slăbească încheieturile/ ne-am întors acasă
dezgropând înapoi drumul/ cam în tot atâta viaţă cât la dus/ i-am deschis uşa
ca unei doamne”, noi şi diva. În altă parte,
confesiunea retrospectivă ia forma unei incantaţii copilăreşti. Rememorarea se
face peste tot cu o înfiorare discretă, aproape mistică.
De aici şi până la croiala minimalistă a
poemelor anti corporate, care descriu
scenarii cotidiene de austeritate, consumate pe fondul unei existenţe aride,
calea e lungă. Poezia Cristinei Cîrnicianu se mută acum într-un registru
diferit, care desfăşoară fragmentar câteva episoade urbane pe o tonalitate ceva
mai incisivă şi mai accelerată decât înainte. Rămâne acelaşi fond grav, însă
orchestraţia lirică vizează de data aceasta mai ales conspectul lumii
exterioare, înregistrat cu un scepticism şi o ironie ascuţită indiferent de
„adresă”, mai ales atunci când bifează „pontajul” corporatist şi metamorfoza
radicală de după program, reveria suprarealistă citadină, ori teoretizarea
existenţială. Departe de exhibiţiile severe cu nuanţă de parabolă din prima
parte a volumului sunt aceste poeme, în care observaţia morală face trecerea de
la structură de plafon la detaliu nelămurit, mai mult sugerat. În consens cu
acestea vor fi şi bucăţile din „Teste de luciditate”, care dovedesc un elan
cerebral ce atinge cote maxime şi care admite uneori şi notaţia livrescă ([bohemian drunks], [capricii]). La capătul acestui circuit halucinant, microscopiile din final revin
la tatonarea confuză a graniţelor lumii de la începutul volumului, de data asta
cu o componentă hotărât fantasmagorică şi descriind o atmosferă sinistră, de SF
bizar. O piruetă contorsionată descrie cel mai fidel mişcarea poemelor din Faţa tandră a infernului, executată
într-o gamă teribilă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu