Pentru cel care încă este printre noi, poetul Cristian Simionescu

Să mai iau o gură de aer și-un hohot de plâns, încă o gură de aer și-un hohot de râs. Pentru cel care încă este pentru că nu se poate abține să nu fie. El nu a încetat pentru că el nu poate să se înceteze poate doar să încetinească puțin până în punctul de imponderabilitate a respirației și-apoi s-o ia de la capăt. De la el am învățat că un maratonist nu renunță niciodată, oricât de greu i-ar fi, oricât de schimonosit i-ar fi chipul, oricât de mult l-ar arăta ații cu degetul. Mi-a radiografiat sufletul și l-a readus pe axa ființei.
Aș avea multe să-i spun însă mă mulțumesc doar cu:
Dragul meu Cristian, am rătăcit destul! Încetinesc puțin, cinstesc un pahar de tărie pentru tine și o iau de la capăt!
Nu se poate muri de tot
Sînteţi prea înafară ca să puteţi veni înlăuntru. Sînt morţi cu totul orbi dar sînt şi morţi care mai văd cîte ceva. Să vie un om să radiografieze întunericul din trup gata să iasă şi să lovească. Să privească o dată înlăuntrul său! Un comic mut trage sforile şi te pomeneşti peste noapte cu un singur ochi şi cu trei nasuri; e semn bun, are un miros ăsta – cu trei zile înainte! un prevăzător! Privit de aproape eşti totuşi un dandy, umerii tăi sînt uzi de lacrimile damelor. Bici al urbei, cine te-a adus printre noi? „Sînteţi prea înlăuntru ca să vedeţi ce-i înafară!” Şi deodată, pe nepusă masă, tatălui meu îi cresc aripi şi zboară, devine uşor ca pana şi mic cît o frunză – conţopiştii arătîndu-l cu degetul: „Îl vedeţi? E un abur şi vrea să călărească viaţa! Ce caraghios zboară!” O voce dubitativă suspendată între da şi nu şopteşte din ce în ce mai slab: „Şi clipa limbută se sinucide şi, nici împins cu sula în coaste, nu vei putea să înveţi la colegiu ultimele clipe faste şi nefaste ale muribundului în dialog cu chaosul. Înlăuntrul tău este înafară şi te caută”.
„Ar fi trebuit cineva să prevină: nu se poate muri de tot.”
Poate nu ne pasă de acei ochi care văd în întuneric, poate nu ne pasă de acei ochi care nu văd ziua în amiaza mare. Şi privind pe gaura cheii, tatăl meu îşi numără zilele de cînd a murit.
Noi care ne-am speriat şi de colţii de lup împăiat, acum enervăm cu o caţă pînă şi nările mamutului în spate cu enorme bagaje pline cu lupi – Le va da drumul? Nu le va da. Ba da, le va da. Nu! Nu se poate. Şi dacă le va da drumul lupilor!
Cineva îţi scurtează picioarele prin somn. Şi nu de alta, dar cum vor sta mîine pantalonii, cum voi apărea în urbea trează în lumea damelor? Şi vor striga după tine persoanele cum-se-cade: „Ia uitaţi-vă, i-au crescut pantalonii, senior, senior, domnule, bă, ai scăpat hăţurile!”
Ar fi spus babalîcii gubavi: „Tundeţi aceste fete şi lăsaţi-le chele, ele stîrnesc viaţa din seninătatea-i cîştigată cu greu – şi-n barca în care sîntem cîştigată cu greu – şi-n barca în care sîntem captivi vîslim cu sufletul într-o pungă spre o insulă fără-de-durere”. Deasupra bărcii ţipătul himeric al mamelor noastre anonime: „vă voi naşte din nou, vă voi naşte din nou”.
Mi-i teamă, mare teamă că vei muri şi nu vei mirosi muzica, nu vei putea cîntări mirosurile, nu vei gusta vorbele, nu vei pipăi gîndurile, nu vei vedea clipele, nu vei auzi pagubele, mi-i teamă, mare teamă că nu te vei cunoaşte pe tine însuţi. În pădure lupii mănîncă o biată bătrînă.
Pune sub lupă o efemeridă, vei vedea cîtă arhitectură perfectă se ignoră – o astfel de moarte, o ignorare a morţii – nici nu ştii că vei muri, că asta e o scrisoare a unui actor bătrîn ajuns spectator, născocind la finalul actului cinci o vorbă fără rost, o nimica-toată: moarte. Ieri un funcţionar s-a urcat doi metri deasupra pămîntului, planînd, suspendat într-un şezlong – cum a putut să trezească atîta ciudă şi gelozie în bărbaţii urbei în stare să-l sugrume dintr-o nimica-toată. Urîţi de urbe sînt bărbaţii imponderabili! Dacă unei femei i s-ar întîmpla aşa ceva, o, solidaritate masculină, ai sărbători scena asta cu biftec şi vin. Viciu sau măreţie? Doar un pas le desparte.
Dacă ar fi să alegi o singură Vorbă, pe care ai alege-o? Dintre atîtea Vorbe, pe care am ales-o? Încă nu am decis dacă exist, în ciuda brutalităţilor şi elixirului. În cătun gratitudinea mi-a dat mult: vînat, vite de lapte, harnaşamente. În urbe: tomuri, prieteşug, mentă, biografie sadea. Dar încă nu am decis dacă sînt. Am cunoscut omătul şi iarba, motoarele şi jazul (mai zi încă o dată, Slim, aceea cu pîinea de război), am cunoscut caractere ilustre, voci penetrante. Jocul şi bătaia de joc. Rana şi loţiunea vindecătoare, dar încă nu am decis dacă sînt.
Mamele mamei noastre privesc la noi de mii de ani prin ocheanul sîngelui nostru. Morţii tînjesc după cei vii, rădăcinile se uită prin frunze la cer – Ce imagini caraghioase şi obosite pentru tainele – e adevărat impalpabile – pe care doar le bănuim printre petreceri şi umilinţe. Cu ruşine şi frică, biet suflet amnezic.
Se prăbuşesc lacrimi din iatac, catrafuse zboară prin geam. În locul lui Romeo şi Julieta, apar mereu, în balcon pe uşa din spate, Guşă şi Palavra şi se postează pe malul Puierniţeior. Un singur chibrit le proiectează pe ziduri corpurile goale. Cum ceaţa patinează zidurile Londrei aşa şi faţa noastră îngrijorată, ca şi cum cu un chibrit ai dat foc casei parohiale. Chiţcăitul unui şoarec imaginar printre contraforţii deplasaţi. Vorbesc cu mine însumi ca să fiu sigur că exist. Nebunul cătunului sărutînd o creangă, crede că-i capul fetei de la han şi pietrele fac picioare şi vin să-i vadă. Clovnul pune capcane să prindă umbra din apă, s-o ia în braţe: „O iau cu mine, n-o să-i mai meargă mult!” Ochiul fetei din Pompei face rondul de noapte.
Îşi pipăie domnul dumnezeu toate părţile de dinafară şi de dinlăuntru: „Simt ceva dumnezeiesc în mine, mi-i teamă de veşnicie”. Nu se poate muri de tot.
Deseori o iau peste cîmp cu şareta şi mersul calului e o scrisoare pe zăpadă şi aer. Opresc şi mă uit în ochii lui: Gîndeşte! Ne îndreptăm spre focul tolănit peste ape şi cine ştie dacă vreodată voi mai auzi limba focului grăind. Se ridică limbile morţilor din pămînt. Murim în timp ce vieţuim, viaţa se hrăneşte din viaţa care o precede.
(Cristian Simionescu - Nu se poate muri de tot)

Comentarii