se prăbușesc
pereții
dar semnalul
e din ce în ce mai bun
religia
noastră încape în plicurile de ceai
recitesc:
religia
noastră încape în plicurile de ceai
Ideea este mai mult
decât interesantă. Religia păstrată între memebrane fragile permeabile,
concentrată, infuzată, apoi consumată. Și fac o paralelă din care se înțelege, cred, destul de
clar ce veau să spun:
Unii beau ceai
constant, pentru că le face bine, alții doar ca parte a unui tabiet. Am auzit
și cazuri de persoane care nu suportă ceaiurile și spun cam același
lucru: să-mi fie prea rău să beau ceai, și-atunci cu mult zahăr. Bem
ceai ca să ne calmăm, să ne tratăm, să ne tonifiem, sau pur și simplu pentru că
ne place, fără să căutăm un anume raționament. Nu bem mereu același tip de
ceai, chiar dacă în definiție e tot ceai și are efecte benefice, sigur, dacă se consumă cu cap; avem
până și căni sau cești preferate. Ideea acestui vers am întors-o pe toate
fețele, mai generos decât exprim eu aici.
Mereu car cu mine
2 cărți, una de poezie și alta de proză. În funcție de cum prind loc și cum mă simt
îmi deschid frumos rucsacul, căștile stau, ca de obicei, bine în urechi și radioul suficient de tare cât
să mă simt un fel de Bubble Girl, bine încapsulată în lumea mea. Acasă nu am
timp de citit atât cât mi-aș fi dorit, așa că las fițele deoparte și ideea că
poezia se citește doar în anumite condiții, într-o anumită atmosferă… E
supraviețuire aici. La fel de hotărâtă ar trebui să fiu și când scriu însă asta
e altă poveste. Acum a venit rândul lui Aleksandar Stoicovici. I-am citit cartea
si anul trecut, nici nu mai știu de câte
ori ... Îmi place să tot reiau. Cărțile de poezie împrumutate le citesc punctual
de la început la sfârșit însă dacă e cartea mea nu citesc decât aleatoriu.
Deschid undeva pe la mijloc, și citesc înainte, înapoi. Apoi iar deschid undeva
pe la început, înainte-napoi… Uneori citesc pe capitole însă tot aleatoriu. În
felul acesta o carte de poezie, în pofida faptului că oricum poezia lasă mereu
loc de interpretare oricât de multe ori ai citi-o, mă provoacă să tot revin. Gândul
că poate mai e vreun text pe care nu l-am citit, deși puțin probabil, mă ține
mereu conectată. Fiecare cu piticii lui.
iar în tâmple
nu se
întâmplă nimic
(frumos joc de
cuvinte)
Azi, vineri 15
martie, a fost o zi cu noroc, o să înțelegeți și de ce. Am urcat ca de obicei de la piața Gemeni în 133, găsesc și un loc liber în spate, unul
dintr-alea de stai în sensul invers de mers al autobuzului și cu un geam mare
în față de poți să-ți vezi vecinul în el. Lângă mine era deja un nene de vreo
60 și ceva de ani. În mașină cald și plăcut, nu ca afară, unde aveam de-a face
cu ceea ce mie îmi place sa numesc iarnă recidivistă. Scot cartea vineri a lui Aleksandar Stoicovici. Nu e nimic premeditat, așa a fost să fie, azi vineri
să citesc ”vineri”. Deschid la întâmplare: sviatoslav richter
(Reichsbanknote) pe cealaltă pagină copiii
erau fericiți. Prima dată am citit copiii erau fericiți, nu știu
care să fi fost motivul alegerii, poate pentru că sunt mamă, poate pentru că
celălalt poem avea un titlu mai greu de pronunțat… Până la Moșilor terminasem
primul poem, închid puțin cartea și mai meditez asupra lui. Apoi hai și cu sviatoslav
…citesc prima strofă:
în camera mea
se prăbușesc pereții
cade mortarul
protecția anti-șoc întăriturile
pentru
eventualele cutremure (aici am copiat) însă următoarea strofă și pe
care v-am amintit-o și mai sus mi-a rămas în minte, o să înțelegeți și de ce.
Ridic puțin ochii din carte pentru un țăcănit ciudat reușea să sfideze atat
poezia cat și Radio Guerrilla. Zgomotele veneau din stânga mea. Nenea de lângă
mine își tăia unghiile. De ce să mint, chestia asta mi-a distras rău atenția.
Nu oricând ai ocazia să stai lângă cineva care-și taie unghiile în autobuz. Am
mai văzut tipi care mâncau semințe, alții care beau bere sau ascultau manele
tare la telefon, da’ să-ți tai unghiile, asta este o premieră. În fine, citesc
și strofa a doua, însă oricât de tare ai fi, zău dacă te mai poți concentra. De
data asta Radio Guerrila și-a cam luat-o. Recitesc strofa a doua:
se prăbușesc
pereții
dar semnalul
e din ce în ce mai bun
religia
noastră încape în plicurile de ceai
iar în tâmple
nu se
întâmplă nimic (minunată
strofă, știu că mă repet)
însă mă opresc.
Trecem de Foișor și domnul încă mai avea unghii de tăiat, de fapt era chiar la
început. Închid cartea, cu degetul mare păstrat ca semn între paginile unde am
rămas și ascult cu atenție, nici nu mai știu ce cânta la radio, însă aveam un
spectacol mult mai interesant. Îl vedeam, în geam, cum, tacticos, își lua fiecare
unghiuță, fiecare degețel. Plus că aveam mereu senzația aceea că oricând poate
sări vreo bucățică între filele cărții. Imediat după Hala Traian îl văd cum își scoate din buzunarul
interior al gecii, un portofel mic de piele sau imitație, nu știu. O fracțiune
de secundă chiar m-am cutremurat, însă nu la propriu... Zic, ce-ar fi să scoată și-o pilă
acum. Însă nu, omul bagă unghiera frumos la locul ei și rămâne, așa,
îngândurat, frecânduși mâinile. Pfiu! Zic în sinea mea. A trecut și
asta. Deschid iar cartea și termin de citit poemul. Însă până să-l termin
își scoate iar portofelul și se apucă iar de tăiat. Mi-am făcut ambiție, în
fine, duc textul până la sfârșit și închid cartea de tot. În mintea mea tocmai creștea un mega-poem, un jam
session de gânduri, poezie, țăcănit și radio.
Să nu credeți
acum că am luat întâmplarea ca pe una dintr-aia de-ți vine să-ți smulgi părul
din cap. Cartea e la mine oricând, apoi nu poți avea mereu condițiile minime
necesare, e totuși transport în comun, mi-am asumat. Situația m-a amuzat în
felul acela, dureros, puțin ironic.
În a doua tranșă
de îngrijire, nenea, doar și-a mai ajustat câteva unghii apoi a început să-și
smulgă tacticos pielițele. Părea foarte concentrat și, nu știu, făcea cestia asta,
într-un fel anume, ca și cum l-ar relaxa. Probabil psihologii ar găsi mai ușor
un termen. E cam ca atunci când ai emoții și-ți pocnești degetele. Apropos, pe
diagonală, am surprins o babă cum își rodea și ea un colțișor. I-o fi făcut
poftă. Am întors repede capul pentru că deja aveam impresia unei conspirații.
A durat mult
toată povestea asta. Și ca să-i punem capac, aproape de Unirii, unde oricum se
stă mult la coadă, când în sfârșit am zis și eu acesta trebuie să fie
sfârșitul, și-a pus frumos la loc unghiera și-n schimb a scos pila. A făcut-o
și pe asta. N-am scăpat. Bine că prin căști nu se auzea nimic, martor mi-e
geamul din față.
Ce mai, a fost o bătălie acerbă: vineri contra Unghii. De data asta a câștigat Unghii. Cine-ar fi
putut spune că poezia poate să și-o ia în
halul acesta, însă este probat, poezia nu poate pica decât în fața penibilului.
Iar percepția picării o au doar cei care n-o înțeleg, pentru că de fapt, ea se
retrage, și nu se retrage ca una căreia îi este rușine cu ce este, ci pentru că
merită o luptă pe măsură și n-o face decât cu ea însăși.
Și dacă ar fi
totuși, doar de dragul conversației, să atribuim termeni militari la ceea ce am
povestit până acum, războiul a fost câștigat de cine merita să câștige. Ca la
aikido, folosind forța adversarului.
Pentru că Unghii
a reușit să mă facă să țin minte un text, pe care sigur, nu-l voi mai uita
niciodată.
Pentru că Unghii
a reușit să mă facă să ajung acasă și să recitesc cele 2 poeme și ceva în plus.
Pentru că Unghii
contra vineri, de fapt nu există.
Există doar acest
autor și această carte și acest poem față de care am toată stima.
(toate la un
loc)
sviatoslav
richter (Reichsbanknote)
de Aleksandar Stoicovici
în camera mea
se prăbușesc pereții
cade mortarul
protecția anti-șoc întăriturile
pentru
eventualele cutremure
se prăbușesc
pereții
dar semnalul
e din ce în ce mai bun
religia
noastră încape în plicurile de ceai
iar în tâmple
nu se
întâmplă nimic
deciziile
care se iau sunt numai
pentru a face
lucrurile mai frumoase
spre exemplu
cuvintele pe
care le scot din chiuvetă
sunt oribile
și imposibil de smuls
din smocurile
de păr
dar ele vor
deveni superbe
de-a dreptul
superbe
despărțite cu
bancnota
de o mie de
mărci din ‘22
(bancnotă
pentru care moartea a căpătat
un trup
proaspăt
și frumos
mirositor)
aici poate fi găsită cartea
Comentarii
Trimiteți un comentariu