vineri, 10 noiembrie 2017

Ziua 5 - Rabbit Day

Dacă pot să povestesc despre ziua de ieri fără să cânt "cucurigu" înseamnă că am supravieţuit căderii nervoase care a afectat întreg cartierul. Din stradă se auzeau clacsoane şi buşituri de maşini. Înjurături şi istericale. Am închis geamul. Eram în plină inspiraţie, scriam, însă, na, vecina de deasupra a început să ţipe la bărbat-su, apoi şi el la ea, apoi ea şi mai tare, apoi el şi mai tare, apoi ea şi mai şi apoi s-a auzit un "jap" şi câteva secunde de linişte. Ştiam ce urmează. În definitiv era liniştea dinaintea furtunii. Buşituri, urlete, înjurături, văicăreli, iar ţipete. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară. Clar, nu mi-am găsit cel mai bun moment inspiraţional. Nici bine nu mi-am aprins ţigara, din blocul de vis-a-vis, o femeie, îmbrăcată doar într-un capot, cocoţată pe balustrada balconului cântă de trei ori "cucurigu", făcu o reverenţă, îşi deschise braţele şi se aruncă. Ţigara se arsese singură între degetele mele. Cui naiba îi mai arde de fumat când are aşa un show în faţa ochilor? Am stins-o cu un gest reflex în giveciul cu muşcate.
Îmi era groază să mă uit jos să-i văd trupul zdrobit însă nu m-am putut abţine. Mă aşteptam să văd multă agitaţie pe la geamurile vecinilor, să vină salvarea. Însă, nu aveau de ce să se întâmple toate lucrurile astea pentru că pe asfalt, acolo unde ar fi trebuit să zacă nebuna în capot, nu exista nicio nebună ci doar conturul ei desenat cu cretă, urmele braţelor deschise şi ale capotului descheiat, urmele cordoanelor. La câteva minute, în acelaşi balcon de unde zburase femeia apăru un bărbat, îmbrăcat în pijamale. Părea cam buimac, se scărpină în cap şi înainte să intre înapoi în casă l-am auzit strigând numele unei femei. Probabil nevastă-sa. Între timp câteva alte geamuri de la etaje diferite se deschiseseră larg fără a lăsa la vedere niciun om.

M-am uitat iar după conturul femeii însă nu mai era în acelaşi loc ci la vreo 4 metri distanţă tot pe trotuar, parcă dădea să se ridice însă ceva, ca un magnetism între cretă şi asfalt o ţinea pironită. Se împingea în coate, îşi târa picioarele, iar se lipea cu faţa de asfalt şi tot aşa. O opinteală sacadată, ca a unui trup care se chinuie să iasă dintr-o paralizie generală. Încercam să înţeleg unde vrea să ajungă. Eram chitită s-o urmăresc cu mare atenţie şi făceam asta dacă nu apăreau la gemurile deschise mai devreme alte femei care începuseră şi ele să cânte "cucurigu", sigur, nu în acelaşi timp ci la o distanţă de câteva secunde în aşa fel încât suprapuerea cucurigărilor dădea impresia unui ecou spart, schizoid. Şi ele ca şi consoarta de mai devreme, făceau reverenţe şi se aruncau. Nu apucam să prind decât momentul scurt de picaj şi parcă se dizolvau, undeva pe drum, în aer. Doar urmele lor pe asfalt, de data asta în poziţii uşor diferite făceau mărturie incredibilei ploi cu nebune. Urmele lor, după câteva minute, începeau să se târască în aceeaşi direcţie ca prima. La un moment dat două femei care se aflau pe aceeaşi coloană a blocului de la etaje diferite  se aruncaseră în acelaşi timp iar urmele lor se suprapuseseră în aşa fel încât aveai impresia unei siameze cu bust comun, două capete, trei picioare şi patru mâini. Mişcările lor lente descriau un conflict ambiguu de linii care încearcă să se desprindă unele de celelalte, apoi cu o oarecare lehamite au început să se deplaseze, în aceeaşi direcţie. Aproape că o uitasem pe prima care, în sfârşit ajunsese la o gură de canalizare, dintr-aceea cu grilaj. Apucasem să-i văd doar picioarele.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu